Sistemul Politic la Nivel Naţional

Informaţii

Oireachtas (Parlamentul irlandez)

Dail(Camera Reprezentanţilor) şi Seanad (Senatul) sunt comun cunoscute drept Camerele Parlamentului. Guvernul este ales de către şi este colectiv responsabil faţă de Dail. Numărul de miniştri (membri ai guvernului) trebuie să fie de minim 7 şi maxim 15; în fapt aproape întotdeauna numărul acestora este de 15. Taoiseach, Tanaiste şi Ministrul de Finanţe trebuie să fie membri ai Dail. Este posibil ca 2 miniştri să fie membri ai Senatului, dar aceasta se întâmplă rareori. În momentul de faţă numărul miniştrilor de stat este de 20.

Principalele atribuţii ale guvernului sunt acelea de a face propuneri de legislaţie, de a conduce finanţele publice şi administra departamentele guvernamentale.

Guvernul este responsabil în faţa Dail. Nu este responsabil în faţa Senatului. Totuşi, miniştrii au dreptul de a participa la şedinţele Senatului, iar în mod curent ministrul sau ministrul de stat în competenţa căruia intră problema discutată în Parlament este prezent la şedinţa respectivă.

Comisiile

În prezent, mare parte din activitatea membrilor Dail şi ai Senatului este desfăşurată în cadrul comisiilor. Fiecare cameră a Parlamentului poate forma comisii pentru îndeplinirea de scopuri specifice. Comisiile alese dispun de autoritatea de a obţine probe orale şi scrise şi de a solicita documente. Legea din 1997 privind comisiile camerelor Parlamentului (aplicarea deciziilor, privilegiile şi imunitatea martorilor) delimitează prerogativele acestora. Comisiile comune sunt comisii speciale alese din cadrul fiecărei camere, care participă la lucrări şi votează împreună. Comisiile speciale nu au aceleaşi prerogative ca şi comisiile alese.

Miniştrii pot fi din oficiu membri ai comisiilor. Ei participă la sesiuni comune cu comisiile în stadiul de dezbatere a proiectelor de lege în comisii şi atunci când comisia dezbate o chestiune din aria de responsabilitate a unui ministru sau una referitoare la estimările de cheltuieli ale departamentelor. Membrii irlandezi (şi nord-irlandezi) ai Parlamentului European, precum şi membrii delegaţiei Irlandei la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pot asista şi participa la şedinţele comisiei comune în probleme de afaceri externe şi la cele ale comisiei comune în probleme europene, însă nu pot vota.

În general, comisiile dezbat chestiuni referitoare la estimările de cheltuieli şi proiecte de lege aflate în stadiu de dezbatere în comisii care sunt relevante pentru termenii lor de referinţă şi rapoartele aferente. Comisiile invită în mod frecvent organizaţii voluntare şi comunitare şi / sau experţi să formuleze cereri către acestea cu privire la diverse chestiuni, iar organizaţiile respective solicită la fel de frecvent formularea de cereri.

Controlul finanţelor publice

În fiecare an, Guvernul pregăteşte estimări ale încasărilor şi cheltuielilor statului. Acestea tratează în linii generale costurile de funcţionare ale fiecărui departament şi oficiu de stat. Estimările sunt publicate înainte de aprobarea bugetului anual. Dail şi comisiile în cauză dezbat estimările detaliat. Acestea sunt aprobate de Dail, iar legea bugetului le conferă efect statutar. Bugetul obţine caracter imediat de lege prin rezoluţii financiare emise de Dail în seara discursului pe marginea bugetului. Legea bugetului trebuie aprobată în termen de maxim patru luni de la aprobarea bugetului.

În prezent, discutarea bugetului se face anual. Se evaluează şi propuneri privind elaborarea de bugete pe mai mulţi ani.

Fiecare departament şi oficiu are un responsabil în probleme de contabilitate (secretarul general al departamentului sau şeful altor oficii); acesta răspunde în faţa ministrului şi a comisiei pentru cheltuieli publice din cadrul Dail.

Expertul Contabil al Biroului Naţional de Audit este numit conform Constituţiei şi are rolul de a controla în numele statului toate plăţile şi de a verifica toate sumele de bani aflate sub administraţia sau autoritatea Parlamentului. Atribuţiile expertului contabil sunt stabilite în legislaţie.

Legislaţia

Aproape întotdeauna guvernul aflat la putere este cel care propune legi noi. Un ministru prezintă un „proiect de lege" uneia din camere, Dail sau Seanad, în vederea dezbaterii şi aprobării. „Proiectul de lege" este o propunere care, în urma aprobării şi semnării de către preşedinte, devine „lege". Ocazional, un membru al camerei inferioare a Parlamentului sau un senator prezintă un aşa-zis „proiect individual". Foarte rar un asemenea proiect trece de primul stadiu - motivele pentru aceasta sunt mai mult politice decât legale. Totuşi, în ultimii ani, legi importante au fost emise ca urmare a unor proiecte individuale - cea mai semnificativă fiind legea-reformă privind separarea juridică şi familia, emisă în 1989. Procedura este aceeaşi, indiferent dacă proiectul de lege este propus de guvern sau de un membru al Parlamentului.

De obicei, un proiect este prezentat de un ministru către Dail. Ocazional, procesul este iniţiat în Seanad, însă toate proiectele referitoare la taxe sau chestiuni conexe trebuie să fie demarate în Dail. Fiecare proiect trebuie să treacă printr-un număr de „stadii" sau „lecturi", putând fi respins în oricare din aceste stadii, iar dacă acest lucru se întâmplă în Dail, proiectul se opreşte aici. Seanad nu poate să blocheze decât un proiect de lege. Practic, proiectele de lege iniţiate de guvern sunt rareori respinse.

Stadiile

Primul stadiu sau prima lectură presupune numai prezentarea titlului proiectului către Dail (sau Seanad). În realitate, aceasta permite numai tipărirea proiectului. Apoi proiectul circulă pe la toţi membrii camerei inferioare a Parlamentului (sau senatori) şi are loc o a doua lectură. În acest al doilea stadiu ministrul care prezintă proiectul îl explică în amănunt. Un număr de vorbitori din partea opoziţiei îşi exprimă opinia şi are loc o dezbatere generală a proiectului. Următorul stadiu este denumit stadiul de dezbatere în comisii. În acest stadiu proiectul este analizat în detaliu şi pot fi formulate amendamente fie din partea guvernului, fie a opoziţiei. „Comisia" poate fi formată din membri aleşi ai Dail sau ai ambelor camere. (A se vedea mai jos descrierea detaliată a comisiilor). Al patrulea stadiu - denumit uneori stadiul raportului - presupune o dezbatere generală, putând fi formulate şi votate noi amendamente. Următorul stadiu presupune trimiterea proiectului celeilalte camere (de obicei Seanad), unde este urmată o procedură similară.

Seanad nu poate modifica sau respinge un proiect de lege care ţine de finanţe. Poate modifica şi amâna alte proiecte de lege.

Când proiectul este aprobat atât de Dail cât şi de Seanad, acesta este trimis preşedintelui pentru a fi semnat. Proiectul a devenit acum lege. Poate deveni lege cu caracter executoriu imediat după semnarea sa de către preşedinte, sau poate conţine o clauză sau mai multe clauze care să specifice când va intra în vigoare. De exemplu, unele legi conţin o prevedere că vor intra în vigoare în termen de o lună, de exemplu, de la semnare. Secţiuni din proiect pot intra în vigoare la date diferite. Uneori poate exista o întârziere foarte mare până la intrarea în vigoare a secţiunilor.

Legislaţia subordonată

Legislaţia subordonată este o formă de legislaţie inferioară celei constituită de legi. Cea mai comună este ordonanţa cu putere de lege. Pentru ca o ordonanţă cu putere de lege să intre în vigoare, trebuie ca aceasta să fie reglementată în mod specific în corpul unei legi. De obicei, o lege autorizează un ministru să pună la punct reglementări de detaliere. Legea în sine stabileşte principiile generale. Ordonanţa cu putere de lege nu poate să se abată în nici un fel de la prevederile legii - în caz contrar, aceasta este denumită „ultra vires". Aceasta înseamnă „în afara competenţelor" - adică ministrul nu are autoritatea de a face ceea ce îşi propune să facă.

Există numeroase ordonanţe cu putere de lege care tratează chestiuni de asistenţă socială - există probabil mai multe în această direcţie decât în oricare alta. Legile de asistenţă socială stabilesc principiile generale, iar ordonanţele cu putere de lege reglementează cerinţele detaliate.

De obicei, ordonanţele cu putere de lege nu trebuiesc aprobate de Oireachtas. Procedura uzuală este aceea că ordonanţa cu putere de lege este înaintată către Dail. În acest moment ea intră în vigoare. Poate fi anulată în termen de maxim 21 de zile - în realitate acest lucru se întâmplă rareori. (Câteodată legea originală cere ca ordonanţele cu putere de lege să fie dezbătută în Dail înainte de a intra în vigoare).

În afară de miniştri, anumite alte organisme, în cea mai mare parte organisme de reglementare, au autoritatea de a întocmi legislaţie subordonată. Directorul organismului de reglementare în domeniul telecomunicaţiilor, autoritatea pentru drept corporatistşi comisiile comune pentru reglementarea muncii sunt printre instituţiile care au asemenea competenţe.

Rolul Miniştrilor

Rolul precis al miniştrilor este specificat în Constituţie şi legislaţie. Rolul funcţionarilor publici este stabilit în legislaţie şi este de asemenea guvernat de decizii administrative şi strategii manageriale. Principalele legi care reglementează rolurile miniştrilor şi funcţionarilor publici sunt Legea privind activitatea miniştrilor şi secretarilor din 1924-1925, Legea de reglementare a serviciului civil din 1956 şi legislaţia referitoare la Expertul Contabil al Biroului Naţional de Audit (a se vedea secţiunea de mai sus). Legea privind managementul în serviciile publice (nr. 2) din 1997, care a intrat în vigoare în septembrie 1997, este o nouă lege importantă în această direcţie.

Potrivit Constituţiei, departamentele de stat sunt administrate de membrii guvernului (miniştrii), iar ministrul răspunde de departament. Aceasta înseamnă că responsabilitatea finală aparţine ministrului, însă multe din atribuţiile departamentului, precum şi responsabilitatea pentru diferite acţiuni sunt atribuite funcţionarilor publici.

Elaborarea strategiilor

Documente „verzi"/Documente„albe"/Documente de discuţie

Nu există nici o semnificaţie fie a culorilor, fie a titlurilor! Teoria procesului de întocmire a documentelor „verzi" / „albe" privind strategiile este următoarea: un document „verde" este un document de discuţie, scris de obicei de funcţionari publici, în care o chestiune este descrisă în linii generale, sunt sugerate diferite opţiuni, precum şi avantajele şi dezavantajele acelor opţiuni. În general, se solicită publicului sugestii cu privire la opţiunile propuse. După completarea acestui proces, este redactat un document „alb" - acesta exprimă strategia guvernului în acea chestiune, precum şi ceea ce acesta intenţionează să facă. Propunerile din documentul „alb" sunt apoi implementate.

În realitate, acest proces are loc uneori, însă există numeroase variaţii. Câteodată procesul are loc, însă denumirile„alb" şi „verde" nu sunt utilizate; documentele sunt denumite „de discuţie" sau ceva asemănător. Uneori un document „alb" este publicat fără să existe un document „verde" în prealabil. Alteori procesul se desfăşoară până la capăt, însă nu se întâmplă nimic după publicarea documentului „alb". Câteodată sunt publicate documente cu acelaşi efect ca un document „alb", dar care sunt denumite documente de strategie sau altceva asemănător. Procesul efectiv de consultare publică variază de asemenea.